Domnul Salemink, de cetăţenie olandeză, a lucrat, din anul 1996, ca asistent medical şi tehnician radiolog pe o platformă de extracţie a gazului a societăţii Nederlandse Aardolie Maatschappij. Această platformă este situată în afara apelor teritoriale olandeze, în zona platoului continental adiacent Ţărilor de Jos, la o distanţă de aproximativ 80 km de coasta olandeză.

        Având iniţial reşedinţa în Ţările de Jos, domnul Salemink s-a mutat în Spania la 10 septembrie 2004. Înainte de a pleca în Spania, domnul Salemink beneficia de o asigurare obligatorie în conformitate cu legislaţia olandeză în materie de asigurări sociale, potrivit căreia o persoană care îşi desfăşoară activitatea în afara teritoriului Ţărilor de Jos nu este considerată lucrător salariat, cu excepţia cazului în care aceasta are reşedinţa în Ţările de Jos şi angajatorul său locuieşte de asemenea sau are sediul pe teritoriul acestui stat membru. Ca urmare a mutării sale în Spania, domnul Salemink nu mai îndeplinea această condiţie privind reşedinţa şi, prin urmare, a fost exclus de la beneficiul asigurării obligatorii, în special al celei acordate pentru incapacitate de muncă.

        După ce la 24 octombrie 2006 a făcut dovada faptului că este bolnav, domnul Salemink a solicitat, la 11 septembrie 2007, o prestaţie pentru incapacitate de muncă în conformitate cu legea olandeză privind munca şi venitul conform capacităţii de muncă, cu începere de la 24 octombrie 2008.

        Această cerere i-a fost refuzată de Uitvoeringsinstituut werknemersverzekeringen (Institutul de administrare a asigurărilor pentru lucrătorii salariaţi) în măsura în care domnul Salemink, de la mutarea sa în Spania, nu mai era asigurat obligatoriu (de la data de 10 septembrie 2004) şi nu mai putea invoca beneficiul unei prestaţii pentru incapacitate de muncă.

        În aceste împrejurări, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul de primă instanţă Amsterdam, Ţările de Jos) solicită Curţii de Justiţie să stabilească dacă dreptul Uniunii se opune ca un lucrător care îşi desfăşoară activitatea profesională pe o instalaţie fixă situată în zona platoului continental adiacent unui stat membru să nu fie asigurat obligatoriu în acest stat membru în temeiul legislaţiei naţionale privind asigurările sociale doar pentru motivul că nu are reşedinţa în respectivul stat membru, ci în alt stat membru.

        Curtea analizează mai întâi dacă dreptul Uniunii se aplică situaţiei domnului Salemink. În această privinşă, Curtea aminteşte că din dreptul internaţional al mării rezultă că statul de coastă exercită drepturi suverane asupra platoului continental în sensul explorării acestuia şi al exploatării resurselor naturale ale acestuia. Aceste drepturi sunt exclusive, în sensul că, în cazul în care statul de coastă nu explorează platoul continental sau nu îi exploatează resursele naturale, nimeni nu poate să întreprindă asemenea activităţi fără consimţământul expres al statului respectiv. În ceea ce priveşte insulele artificiale, instalaţiile şi structurile situate în zona platoului continental, statul de coastă are dreptul exclusiv de a le construi, precum şi pe cel de a autoriza şi de a reglementa construirea, exploatarea şi utilizarea lor. Astfel, statul de coastă are jurisdicţie exclusivă asupra acestor insule artificiale, instalaţii şi structuri.

        În condiţiile în care statul membru îşi exercită suveranitatea, deşi aceasta este funcţională şi limitată, în zona platoului continental adiacent teritoriului unui stat membru, o activitate profesională desfăşurată pe instalaţii fixe sau plutitoare situate în zona respectivului platou continental, în cadrul activităţilor de explorare şi/sau de exploatare a resurselor naturale, trebuie considerată, în vederea aplicării dreptului Uniunii, ca fiind desfăşurată pe teritoriul statului respectiv.

        Aplicabilitatea dreptului Uniunii fiind stabilită, Curtea examinează în continuare dacă dreptul Uniunii se opune ca o persoană în situaţia domnului Salemink să fie exclusă din cadrul regimului asigurării obligatorii în urma mutării sale în Spania.

        În această privinţă, Curtea subliniază că legislaţia fiecărui stat membru este cea care trebuie să stabilească condiţiile existenţei dreptului sau a obligaţiei de afiliere la un regim de securitate socială sau la o ramură sau alta a unui asemenea regim. Deşi statele membre păstrează competenţa de a organiza condiţiile de afiliere la sistemele lor de securitate socială, în exercitarea acestei competenţe, acestea trebuie să respecte dreptul Uniunii. Pe de o parte, aceste condiţii nu pot avea ca efect să excludă din domeniul de aplicare al unei legislaţii naţionale persoanele cărora, în temeiul dreptului Uniunii, aceeaşi legislaţie le este aplicabilă. Pe de altă parte, regimurile de afiliere la asigurările obligatorii trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile privind libera circulaţie a lucrătorilor.

        Or, dreptul Uniunii prevede expres că persoana care desfăşoară o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru se supune legislaţiei statului respectiv „chiar dacă are domiciliul pe teritoriul altui stat membru”. Acest drept nu ar fi respectat în cazul în care condiţia reşedinţei impusă de legislaţia statului membru pe al cărui teritoriu se desfăşoară activitatea salariată pentru a beneficia de regimul de asigurare obligatoriu instituit de aceasta ar putea fi opusă persoanelor care lucrează pe teritoriul statului membru respectiv, dar au reşedinţa în alt stat membru. În ceea ce priveşte aceste persoane, dreptul Uniunii are drept efect să substituie condiţiei reşedinţei o condiţie vizând desfăşurarea activităţii salariate pe teritoriul statului membru în cauză.

        Astfel, se dovedeşte contrară dreptului Uniunii o legislaţie naţională în temeiul căreia un lucrător care îşi desfăşoară activitatea pe o platformă de extracţie a gazului situată în zona platoului continental adiacent unui stat membru va putea beneficia sau nu va putea beneficia de o asigurare obligatorie în acelaşi stat în funcţie de criteriul reşedinţei.

        În plus, trebuie constatat că o asemenea legislaţie naţională plasează lucrătorii nerezidenţi într-o situaţie mai puţin favorabilă decât cea a lucrătorilor rezidenţi în privinţa protecţiei sociale a acestora în Ţările de Jos şi prin aceasta aduce atingere libertăţii de circulaţie garantate de dreptul Uniunii.

        Prin urmare, Curtea răspunde că dreptul Uniunii se opune ca un lucrător care îşi desfăşoară activitatea profesională pe o instalaţie fixă situată în zona platoului continental adiacent unui stat membru să nu fie asigurat obligatoriu în acest stat membru în temeiul legislaţiei naţionale privind asigurările sociale doar pentru motivul că nu are reşedinţa în respectivul stat membru, ci în alt stat membru.

        MENŢIUNE: Trimiterea preliminară permite instanţelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze Curţii întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Curtea nu soluţionează litigiul naţional. Este de competenţa instanţei naţionale să soluţioneze cauza conform deciziei Curţii. Această decizie este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanţe naţionale care sunt sesizate cu o problemă similară.

Persoană de contact:

Claudiu Ecedi-Stoisavlevici (+352) 4303 3720

• Textul integral al hotărârii se publică pe site-ul CURIA în ziua pronunţării: http://curia.europa.eu/juris/documents.jsf?num=C-347/10&language=ro