Articolul 152 din Tratatul CE stabileşte rolul Comunităţilor în domeniul sănătăţii publice, afirmând că activităţile comunitare vizează „îmbunătăţirea sănătăţii publice şi prevenirea bolilor şi afecţiunilor umane, precum şi a cauzelor de pericol pentru sănătatea umană”. Aceste acţiuni comunitare trebuie să vină în completarea măsurilor întreprinse la nivel naţional şi să fie realizate cu respectarea responsabilităţilor statelor membre în ceea ce priveşte organizarea şi furnizarea serviciilor de sănătate şi a îngrijirilor medicale.
Programul de sănătate publică (PSP) pentru perioada 2003-2007 a vizat completarea măsurilor de protejare şi de îmbunătăţire a sănătăţii publice întreprinse de statele membre. Programul a fost structurat în jurul a trei componente: „informaţii privind sănătatea”, reacţia rapidă la „ameninţările pentru sănătate” şi promovarea sănătăţii prin abordarea „factorilor determinanţi pentru sănătate”.
Prin intermediul auditului Curţii s-a urmărit să se stabilească dacă existau condiţiile corespunzătoare pentru ca proiectele finanţate de la bugetul UE să poată contribui în mod eficace la îmbunătăţirea sănătăţii cetăţenilor europeni, în completarea măsurilor întreprinse de statele membre.Curtea a formulat următoarele constatări şi concluzii:
(a) Obiectivele stabilite pentru PSP au fost foarte generale şi ambiţioase, contrastând în mod clar cu mijloacele limitate aflate la dispoziţia programului. Acest dezechilibru a devenit şi mai pronunţat odată cu lansarea programului actual de sănătate publică (2008– 2013). Într-o astfel de situaţie, este esenţial ca eforturile să fie concentrate asupra obiectivelor care pot fi cu adevărat îndeplinite. Cu toate acestea, logica de intervenţie a programului nu a fost niciodată explicitată, ceea ce nu a fost de natură să permită stabilirea de obiective clare, pertinente şi conectate logic sau specificarea unor indicatori de performanţă corespunzători. În consecinţă, în cadrul PSP nu a existat o focalizare strategică.
„Subdomeniile de acţiune” ale programului stabilite în planurile anuale de activitate erau mai numeroase decât proiectele finanţate pentru a le declina. Întrucât autorii de propuneri de proiecte erau adesea invitaţi să candideze pentru finanţare în cadrul unor categorii foarte generale, multitudinea şi diversitatea temelor de proiect şi a grupurilor-ţintă a cauzat diluarea contribuţiei aduse şi a condus la rezultate fragmentate.
(b) Eficacitatea proiectelor a fost subminată de deficienţele de concepţie şi de problemele privind punerea în aplicare. Cu puţine excepţii, proiectele nu au definit rezultatele pe care urmau să le obţină şi, în consecinţă, se aflau în imposibilitatea de a demonstra că produseseră vreun efect. Durabilitatea era adesea înţeleasă de către participanţi drept continuarea activităţilor de proiect, depinzând, prin urmare, în mare măsură, de continuarea finanţării comunitare. Nu a existat o monitorizare sistematică a acţiunilor deja realizate în diferitele domenii de prioritate, ceea ce a condus uneori la repetarea unor eforturi deja întreprinse.
(c) În ceea ce priveşte latura pozitivă, programul a reunit părţi interesate din diferite ţări. Proiectele au avut în general o dimensiune europeană, facilitând, în numeroase cazuri, schimbul de experienţe şi învăţarea reciprocă. Reţelele au reprezentat cei mai clari furnizori de valoare adăugată europeană.
În lumina constatărilor sale, Curtea recomandă ca în eventuala legislaţie similară elaborată în viitor să se procedeze la explicitarea logicii de program. În ceea ce priveşte programul actual, Comisia ar trebui să întreprindă un demers de determinare a situaţiei, pentru a dobândi o viziune de ansamblu asupra acţiunilor care au fost deja implementate şi pentru a identifica, astfel, eventualele porţiuni încă neacoperite. Numărul priorităţilor anuale ar trebui redus în mod semnificativ, iar acestea ar trebui să se axeze pe teme şi pe activităţi strategice cu o valoare adăugată europeană clară. De asemenea, Comisia ar trebui să ia măsuri în ceea ce priveşte deficienţele identificate în cadrul conceperii şi al implementării proiectelor.
La un nivel mai general, Curtea pune sub semnul întrebării utilitatea anumitor componente ale programelor europene de sănătate publică de tipul PSP. Rezultatele auditului sugerează că este dificil ca asemenea programe să producă un impact demonstrabil la nivelul sănătăţii cetăţenilor. „Valoarea adăugată europeană” obţinută constă în principal în crearea unui cadru pentru stabilirea de contacte între intermediari şi pentru schimbul de „bune practici” între aceştia, în vederea unei acţiuni complementare în raport cu programele şi activităţile naţionale. În plus, Curtea remarcă existenţa unor mecanisme de cooperare precum „metoda deschisă de coordonare”, aceasta permiţând astfel de contacte şi de schimburi.
Pentru perioada post-2013, Comisia şi statele membre sunt invitate să reconsidere abordarea UE privind finanţarea din domeniul sănătăţii publice.
Pagini Utile- Raportul special nr. 2/2009
